Social Icons

twitterfacebookgoogle pluslinkedinrss feedemail

English Francais Auf Deutsch På svenska

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Misterul originii pastelor



(Română) Pastele alimentare preparate din făină şi ou sunt în prezent de bază în bucătăria a numeroase ţări. Există două tipuri ţări ale pastelor: Italia şi China. Iată povestea pastelor spusă de cronicarul francez expert în gastronomie Jean Vitaux. Deşi se spune adesea că Marco Polo a adus pastele din China în Italia, este puţin probabil, deoarece nu citează decât de două ori cuvântul „lazanas“, strămoşul cuvântului lasagnia în „Cartea Minunilor“, privitoare la China. 

Unul din citate nu se referă la paste sensu stricto, ci la utilizarea în Indonezia a unei făini de arbore, Sagou.
 
Şi din această făină Marco Polo a adus puţină la Veneţia. Rolul acestuia la inventarea pastelor în Italia este o legendă, fiindcă pastele existau în această ţară înainte de 1295, data întoarcerii lui Marco Polo la Veneţia. Strămoaşele pastelor trebuie căutate în antichitate, la sumerieni. Şi în Egipt şi Grecia antică există indicii în inscripţii că se făceau paste. La romani, Cicero vorbeşte de benzi fine de făină şi apă fierte şi asezonate cu brânză, piper şi şofran. Apicius, în secolul I d.Hr., le servea prăjite. Tăieţeii au apărut în China în secolul I d.Hr. şi au făcut parte din meniul curţii imperiale începând din secolul II. Fabricarea lor a fost făcută posibilă de o invenţie care venea din regatele Asiei Centrale, controlate de parţi, apoi de sasanizi: utilizarea de pietre pentru măcinarea grâului şi obţinerea făinii. Grâul provenit din ţările din Vest a cucerit China de Nord, puţin propice culturii orezului cu 2.000 de ani înainte de Hristos. Contrar ideii că Marco Polo a adus pastele din China, Occidentul a adus grâul, făina măcinată şi, deci, tăieţeii în China. Tăieţeii au devenit populari mai ales sub dinastia Tang (618-907), fiind numiţi “bing” sau “hubing”, tăieţei străini. Erau nelipsiţi de pe mese şi erau serviţi pe stradă. Cel mai adesea gătiţi la aburi, erau vânduţi pe stradă de bucătari străini din imperiul sasanid. Unele reţete, precum cele ravioli, provin din Asia centrală prin intermediul Chinei. Invenţia chineză a multiplicat formele pastelor şi modul de consum al acestora şi a cucerit extremul Orient începând cu Japonia şi Coreea. Dar cum au ajuns pastele în Italia? Tradiţiile gastronomice romane s-au pierdut o dată cu căderea Imperiului Roman, dar noi invadatori, arabii, au cucerit Africa de Nord, care era grânarul Romei. Cultura grâului a dus la apariţia cuşcuşului şi a pastelor sub formă pătrată. Este posibil ca sicilienii să fi cunoscut aceste produse prin cucerirea Siciliei de către arabi şi prin recucerirea normanzilor din secolul XI. Macaroanele au fost menţionate pentru prima oară la Geneva în 1279. Boccaccio descrie o ţară “în care există un munte de parmezan în care oamenii nu fac altceva decât să prepare macaroane, ravioli…” dacă în Italia pastele au devenit mâncarea naţională în Franţa introducerea lor a durat mai mult. Caterina de Medici s-a căsătorit cu Henric al II-lea şi a adus din Italia paste şi fasolea. Mai târziu, trupele spaniole care s-au dus în Olanda în timpul Războiului de Treizeci de ani au dus paste în Alsacia în trecerea lor. Lui Ludovic al XV-lea îi plăceau pastele spiralate în ciorbe. Lui Alexandre Dumas îi plăceau pastele la fel ca şi pizza, iar compozitorul Giacchino Rossini l-a făcut să-i placă. În Franţa pastele au devenit populare abia în 1850, când au apărut fabricile industriale de paste. Succesul pastelor a devenit mondial în secolul XX, fiind popularizate de emigranţii italieni şi chinezi. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Adăugaţi un comentariu/Add a comment

 

Statistici



Display Pagerank

Totalul afisarilor de pagina

Intraţi în comunitatea Minuni Mistere

Pentru a primi update-uri daţi click pe butonul de like de mai sus!

Votati-ne

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...