Social Icons

twitterfacebookgoogle pluslinkedinrss feedemail

English Francais Auf Deutsch På svenska

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Misterele relaţiilor lui Suleyman Magnificul cu Ţările Române



Serialul „Suleyman Magnificul” i-a cucerit pe români. Să vedem ce relaţii a avut faimosul conducător otoman, cunoscut în cărţile noastre de istorie sub numale Soliman Magnificul, cu Ţările Române. Suleyman (Süleyman, în limba turcă) a fost al zecelea conducător (sultan) al Imperiului Otoman.
 
Născut în noiembrie 1494 şi decedat la 5 iunie 1566, el a fost cunoscut în Occident sub numele de Soliman Magnificul şi în Orient drept „Legislatorul”, pentru că a restaurat complet sistemul legal otoman. „Spărgând” tradiţia otomană, Soliman s-a căsătorit cu o fată din harem, Roxelana, care a devenit Sultana Hürrem.
Intrigile ei ca „regină” la curte şi puterea sa asupra sultanului au făcut-o renumită. Fiul său, Selim al II-lea, a fost succesorul lui Soliman, care s-a stins din viaţă după 46 de ani de domnie. Soliman I a devenit sultan după ce a fost guvernator provincial sub domnia bunicului său, Baiazid al II-lea şi a tatălui său, Selim I. A condus campanii împotriva creştinilor, ocupând Belgradul (în 1521) şi Rodosul (în 1522). În 1529 a asediat Viena, dar nu a reuşit să o ocupe. Campaniile lui în Ungaria, între 1541 şi 1543, au divizat această ţară între zonele dominate de habsburgi şi cele aparţinând otomanilor. Prima lui campanie împotriva dinastiei persane a Safavizilor, între 1534 şi 1535, a dus la capturarea meleagurilor Irakului de astăzi şi a Anatoliei de est. A doua campanie, între 1548 şi 1549 a dus la cucerirea sudului Anatoliei. A treia, între 1554 şi 1555, a fost nereuşită. În timpul domniei sale, Soliman Magnificul a construit moschei, poduri, apeducte, a adunat în jurul lui mari învăţaţi şi poeţi. Domnia sa a fost considerată esenţială în dezvoltarea civilizaţiei otomane. Dar să vedem ce se întâmpla în ţările române între 1520-1566, anii de domnie ai lui Soliman I.



Turcii au încercat să transforme ţara în paşalâc



În Ţara Românească, în 1520, domnea Neagoe Basarab, un adevărat prinţ al Renaşterii, care a marcat o epocă de înflorire culturară şi artistică, al cărei ecou s-a făcut simţit în întreg veacul al XVI-lea. După moartea sa, la 15 septembrie 1521, profitând de minoratul lui Teodosie (fiul lui Neagoe Basarab), begul de Vidin, Mehmed, încearcă şi izbuteşte, pentru foarte puţin timp, luarea în stăpânire a Ţării Româneşti. În octombrie 1521, pretendentul la tron, Dragomir Călugărul, dispută domnia lui Teodosie şi îl înfrânge la Târgovişte. Mehmed-beg intervine şi îl înfrânge pe Vlad, după care îl decapitează. Radu de la Afumaţi îl înfrânge pe Mehmed-beg, sprijinitorul lui Teodosie, în luptele de la Glubayi, Ştefeni (pe Neajlov) şi Clejani. Luptele numeroase date de Radu de la Afumaţi cu turcii Sultanului Soliman Magnificul l-au făcut pe Nicolae Iorga să-l numească pe acesta „Domnul răzbunării creştine şi al mândriei româneşti”. Radu al V-lea, „de la Afumaţi” era fiul lui Radu al IV-lea cel Mare (domnitor al Ţării Româneşti între 1495 şi 1508) şi ginere al lui Neagoe Basarab, fiind căsătorit cu fiica acesuia, Ruxandra. În anii care au urmat sfârşitului domniei lui Neagoe Basarab, Ţara Românească traversa una din cele mai primejdioase perioade din istorie. Dinspre graniţele de apus se auzeau salvele tunurilor lui Soliman Magnificul care biciuiau zidurile cetăţile Belgrad, oştile sale cucerind apoi Ungaria. În interior, marii boieri se înfruntau pentru putere. Radu de la Afumaţi s-a luptat eroic cu agarenii (cum mai erau numiţi  turcii) şi boierii potrivnici. A fost biruitor în primele lupte, preluând domnia, dar după lupta de la Ciocăneşti a fost silit să se retragă în Transilvania. Turcii au încercat să transforme ţara în paşalâc. Dar Radu de la Afumaţi a revenit în iunie 1522 cu forţe proaspete. La Grumazi a avut loc „cel mai iute şi cel mai vârtos din toate războaiele”. Radu l-a gonit pe Mehmed-beg dincolo de Dunăre. Primejdia tranformării ţării în paşalâc a trecut. Prin negocieri cu Poarta otomană, Radu a obţinut recunoaşterea ca domn în 1525. Au urmat câţiva ani de linişte pentru Ţara Românească. Dar, în 1528, au apărut complotişti împotriva domnitorului. La sfârşitul lui 1528, boierii potrivnici au pornit împotriva acestuia şi l-au urmărit până la Râmnicu  Vâlcea, unde a fost ajuns. A fost ucis, împreună cu fiul său, Vlad, la 2 ianuarie 1529, chiar în altarul bisericuii din dealul Cetăţuia, act de o cruzime fără precedent. La 9 august, 1529, în Ţara Românească, este pus domn, de către turcii lui Soliman, Moise-Vodă, care cârmuieşte cu concursul boierilor Craioveşti. Sfătuit de ei, Moise îi ucide pe boierii care uneltiseră omorârea lui Radu de la Afumaţi. Domnitorul se orientează spre o politică ostilă Porţii. De aceea, în 1530, turcii îl numesc ca domn pe Vlad, care se bucura de sprijinul unei părţi însemnate a boierimii. Moise e constrâns să se refugieze în Transilvania şi se întoarce cu ajutorul epicopului Nicolae de Gerend şi de Ştefan Mailath. În lupta de la Viişoara, Moise-Vodă e înfrânt de Vlad şi ucis. Vlad al VI-lea Înecatul (fiul lui Vlad al V-lea cel Tânăr) a domnit între iunie 1530 şi septembrie 1532, când a murit subit. Între septembrie 1532 şi septembrie 1534, este numit domn Vlad al VII-lea Vintilă (susţinut de feudalii buzoieni), care se recomandă fiu al lui Radu cel Mare. În 1535, Vlad Vintilă e ucis în timpul unei partide de vânătoare, după ce a intrat în conflict cu o parte din marii boieri. Este urmat de Radu Paisie, fiul lui Radu cel Mare, care domneşte până în martie 1545. Între 1538-1540, turcii lui Soliman au ocupat Brăila, pe care au transformat-o în raia în 1541. Radu Paisie era un om pios care se îngrijea de cele bisericeşti. El a terminat mitropolia din Târgovişte şi a construit mânăstirea Mislea. Paisie a fost înlăturat de pe tron de fratele lui vitreg, Mircea Ciobanul, în martie 1545. Turcii l-au exilat în Egipt, unde a murit, şi se crede că a fost înmormântat în Alexandria. Mircea Ciobanul reprimă încercările marii boierimi de a-i ştirbi autoritatea. Ucide 200 de boieri, alţii reuşesc să fugă din ţară. În 1548, în lupta de la Periş, domnitorul îi înfrânge pe boierii pribegi. Dar în 1552, în lupta de la Măneşti, boierii pribegi din Transilvania împreună cu pretendentul Radu Ilie (Haidăul) îl înfrâng pe Mircea Ciobanul şi îl alungă din Ţara Românească. El revine la domnie în 1553, cu sprijinul domnitorului Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, dar pentru scurtă vreme, fiind înlăturat tot de acesta. S-a obţinut de la Poartă domnia pentru Pătraşcu, dar, după moartea lui, Mircea Ciobanul revine pe tron, pus chiar de sultanul Soliman Magnificul. Domnitorul promite iertarea boierilor pribegi, dar, după ce se întorc şi turcii pleacă, execută un mare număr dintre ei şi clerici. Mircea Ciobanul a murit în septembrie 1559 şi doamna Chiajna l-a ajutat pe fiul lor Petru să obţină domnia. În lupta de la Şerpăteşti, din octombrie, sprijiniţi de turci, Doamna Chiajna (fiica lui Petru Rareş) şi Petru i-au învins pe boierii pribegi. În noiembrie, în lupta de la Boian, ei încearcă, în zadar, din nou, să-l înlăture pe Petru cel Tânăr, care la urcarea pe tron avea numai 13 ani. Era un băiat blând şi religios, ţara fiind condusă practic de mama sa. După ce Doamna Chiajna a căzut în dizgraţia turcilor, în 1568, Petru a fost detronat.



Sultanul a luat tezaurul domnilor Moldovei



În Moldova, în 1520, pe tron se afla Ştefăniţă Vodă cel Tânăr, nepotul lui Ştefan cel Mare. El a domnit până în 1527, fiind urmat de Petru Rareş, fiul natural al lui Ştefan cel Mare, care a fost majăr, adică negustor de peşte. A devenit domn cu ajutorul micii boierimi, a târgoveţilor şi ţăranilor, dar şi  lui Ştefăniţă Vodă, care, după cum scrie Grigore Ureche, „bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că de să va săvârşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariu”. În timpul domniei lui Petru Rareş (cel mai însemnat dintre domnitorii Moldovei din veacul al XVI-lea), Soliman Magnificul obţine victoria de la Mohács, la 29 august 1526, asupra armatelor regale maghiare. Otomanii se pregăteau să transforme Transilvania în provincie turcească. Asupra acestei provincii româneşti îşi aţintise privirile şi Curtea Imperială de la Viena. Ca să apere posesiunile de peste munţi ale Moldovei, Rareş a intervenit în războiul dintre Ioan Zápolya şi Ferdinand de Habsburg. De partea vioevodului transilvănean, oştile moldovene obţin victoria în luptele de la Feldioara. Astfel Rareş îşi întăreşte stăpânirea asupra Ciceului şi Cetăţii de Baltă, obţine cetăţile Unguraşul, Rodna şi Bistriţa. El se considera stăpân al Transilvaniei, dar nu va avea intenţia de a exercita autoritatea efectivă asupra acesteia, pentru că ştia că Poarta nu ar fi permis-o. De aceea, a restituit Transilvania lui Ioan Zápolya. După ce a înlăturat pe favoritul marelui vizir Ibrahim, veneţianul Aloisio Gritti, care urmărea să consolideze controlul Porţii asupra Transilvaniei, Petru Rareş s-a alăturat Ligii Sfinte, consituite la 7 februarie 1538 sub egida Papei Paul al III-lera. Soliman Magnificul a hotărât să lovească Moldova, cea mai fragilă articulaţie a coaliţiei care mai era formată din Imperiul romano-german, Veneţia, Ioan Zápolya şi Ferdinand de Habsburg. În 1538, sultanul s-a hotărât să cucerească Moldova, sub pretext că nu i se plăteşte tributul anual. El a trecut hotarele lui Petru Rareş în fruntea a 200.000 de luptători. Asupra Moldovei au pornit o dată cu sultanul cete de tătari şi leşi conduşi de generalul Tarnovski. Domnitorul moldovean a mobilizat toate forţele militare, a pârjolit recoltele, a golit satele şi le-a dat foc, a otrăvit fântânile, a blocat trecătorile. I-a atacat pe tătari şi i-a silit să se întoarcă, a ajuns la o înţelegere cu leşii. Rămâneau în faţa sa doar oştile nenumărate ale lui Soliman Magnificul. Boierii l-au părăsit pe domnitor, care a fost nevoit să plece pribeag în Transilvania. Ei i-au cerut padişahului să-i scape de un domn incomod, dar venirea sa să nu fie însoţită de devastări şi să fie respectat statutul de autonomie al ţării. Polonezii ocupă Hotinul, turcii Tighina, care e transformată în raiaua Bender (poarta). Sudul Basarabiei se preface în sandjacul turcesc. Soliman Magnificul pune în fruntea statului moldovenesc pe Ştefan Lăcustă (între 1538-1540), care s-a obligat să plătească bir la fiecare doi ani şi să se prezinte în persoană la Constantinopole. Sultanul a luat şi tezaurul domnilor Moldovei, ascuns la Suceava, mirându-se cum „într-o ţară atât de mică un domnitor a putut aduna o aşa de mare comoară”, scrie Florin Constantiniu în cartea „O istorie sinceră a poporului român”. Lăcustă a reuşit să ia Hotinul de la polonezi, dar, sub domnia sa, recoltele au fost decimate de lăcuste. Domnitorul e ucis de boieri care îl pun în loc pe Alexandru Cornea, fiul lui Bogdan cel Chior. În acest timp, Petru Rareş, care se adăpostise în Ciceu, a obţinut simpatiile curţii lui Soliman. Sprijinit de turci, el s-a întors în Moldova, spre mulţumirea poporului, l-a prins pe Cornea şi i-a tăiat capul. Potrivit lui Nicolae Iorga, Petru Rareş poate fi aşezat în rândul suveranilor Renaşterii. Sub domnia sa, ca şi în cea a lui Ştefan cel Mare, arta medievală moldovenească a cunoscut marea împlinire. Slăbit de boli, Petru Rareş a murit la 3 septembrie 1546. A urcat pe tron fiul său cel mare, Iliaş al II-lea Rareş, care a domnit din 1546 până în 1551. Fiind mai atras de petreceri decât de domnie, el abdică în favoarea fratelui său, Ştefan al VI-lea Rareş şi se duce la Constantinopole, unde se turceşte sub numele Mehmet. Ştefan al VI-lea Rareş a domnit între 1551-1552, fiind un aliat al turcilor. A fost ucis de boieri în timpul unei vânători. A fost urmat de Ioan Joldea, ales de boieri. Dar acesta nu a apucat să fie uns domn, fiind prins de Alexandr Lăpuşneanu, fiul lui Bogdan al III-lea cel Chior, care, cu sprijinul vornicului Moţoc şi a nobilului Seniawski, l-au crestat la nas, ca să nu mai aibă drept la domnie. Între 1552 şi 1561, a avut loc prima domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu. Lui Soliman i se pare suspectă domnia acestuia sub protecţia Poloniei. În 1555 îl cheamă la Constantinopole. Lăpuşneanu nu se duce, dar trimite la Poarta otomană pungi cu bani şi se pune bine cu turcii. El îi ajută pe turci să o readucă pe tronul din Cluj pe regina Izabela, în 1556. În momentul în care era mai sigur pe domnie, Lăpuşneanu e detronat de veneticul Iacob Eraclide, poreclit Despotul cu o oaste de mercenari. Despot Vodă e ucis în 1563 de Ştefan Tomşa (Ştefan al VII-lea Tomşa), care domneşte un scurt timp. Lăpuşneanu revine pe tron, după ce plăteşte turcilor 200.000 de galbeni şi îl învinge pe Tomşa într-un crâncen război civil. Îi măcelăreşte pe boierii trădători, drept răzbunare. A doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu durează până la 1568. El a fost aşezat pe tron de turci şi a trebuit să ţină cont de pretenţiile lor de a dărâma toate cetăţile, pentru ca ţara să nu se mai poată apăra.





Citiţi mai multev amănunte despre viaţa inimă a sultanului Suleyman (Soliman) Magnificul aici: http://lumeafemeilorsiabarbatilor.blogspot.ro/2012/10/suleyman-magnificul-spaima-tarilor.html

3 comentarii:

Adăugaţi un comentariu/Add a comment

 

Statistici



Display Pagerank

Totalul afisarilor de pagina

Votati-ne