Social Icons

twitterfacebookgoogle pluslinkedinrss feedemail

English Francais Auf Deutsch Espanol

luni, 30 aprilie 2012

Misterul orchestrei care a cântat până a fost înghiţată de ape – The Mystery of the Orchestra who played until Death


 (Română) La o sută de ani de la scufundaea Titanicului au apărut mituri şi legende privitoare la tragedie. Multe din acestea despre unii din cei 2.224 aflaţi la bord în noaptea fatidică. Fiecare pasager are propria poveste. Millvina Dean, ultima supravieţuitoare de pe Titanic, a murit în mai 2009, la 97 de ani. Era un bebeluş de câteva luni când s-a îmbarcat cu sora şi părinţii la clasa a treia. Porniseră să înceapă o viaţă nouă în America, dar tatăl a murit şi s-au întors toate 3 în Marea Britanie. Luxul de pe Titanic, care se poate vedea în filmul lui James Cameron, a fost real. Era o scară monumentală, o imensă cupolă de cristal, pasagerii de la clasa întâi puteau să-şi aleagă stilul decorativ şi se bucurau de sală de gimnastică şi piscină. Pentru călătorie se încărcaseră 34.000 kg de carne proaspătă, 5.000 kg de peşte şi 3.200 kg de fructe  de mare, 5.000 sticle de şampanie de lux. Cei dee la clasa ăntâi erau separaţi de cei de la clasa a treia de porţi metalice, care în noaptea naufragiului au izolat cabinele inferioare, transformând-o zona într-o enormă “închisoare” pentru cei fără dare de mână. Legislaţia nord-americană obligase armatorul să instaleze porţile pentru evitarea imigraţiei ilegale în portl New York. Una din legendele cele mai fascinante legate de Titanic se referă la orchestra sa. Când vasul a început să se scufunde, cei 8 membri ai orchestrei dirijate de Wallace Hartley se aflau în salonul de la clasa întâi, încercând să-i facă pe pasageri să-şi păstreze calmul. Artiştii nu au încetat să cânte şi, când vasul a fost invadat de ape, s-au mutat pe punte, unde pasagerii erau urcaţi în bărcile de salvare. Se spune că au cântat până au murit! Niciunul dintre membrii orchestrei nu a supravieţuit. Şi, deşi nu se ştie care a fost ultima melodie pe care au interpretat-o, unii susţin că aceasta ar fi fost: “Nearer to Thee, my Lord” (Mai aproape de Tine, Dumnezeul meu). Şi-au mai pierdut viaţa în naufragiu Isidor Strauss şi soţia sa, Ida, proprietarul magazinelor Macy's, al doilea cel mai bogat om de pe vas, după John Jacob Astor IV. Ida se îmbarcase iniţial într-o barcă, dar a sărit din ea, fiindcă nu a conceput să-şi abandoneze soţul, spunând: “Am trăit mulţi ani împreună, unde mergi, merg şi eu”. De la povestea lor, s-a inspirat de asemenea scenariul filmului “Titanic”, pe lângă alte două poveşti. Pasagerii de la clasa întâi au avut privilegiul să urce să primii în bărcile de salvare. La ora 1.00, din noapte, barca nr.3 a plecat cu 40 de persoane. După zece minute, a plecat o altă barcă, dar numai cu 12 pasageri (deşi capacitatea era la toate de 40). Apa rece nu permitea supravieţuirea mai mult de 15 minute. Se spune că fraţii Alfred, Bertram şi Thomas Slade, de profesie pompieri, au băut bere în pub-ul The Grapes şi ofiţerul superior un le-a permis să urce pe vas, alcoolul salvându-le viaţa. O poveste impresionantă este cea a pasagerei Elizabeth Ramell care l-a rugat pe mexicanul Manuel Urruchurtu, care tocmai se urca în barca nr. 11, s-o lase să-i ia local, fiindcă soţul şi fiel o aşteptau la New Cork. Bărbatul i-a cedat locul, cu condiţia s-o viziteze pe soţia sa în Mexic. Peste timp s-a dovedit că Ramell un era căsătorită şi un avea copii. Dar în 1924, şi-a împlint promisiunea făcută salvatorului său. Spaniolii Víctor Peñasco y Castellana şi María Josefa Pérez călătoreau cu subreta lor la clasa întâi. Luna lor de miere durase 17 luni şi se îmbarcaserp la Cherbourg, Când să urce cu toţii în barca nr.8, Victor a cedat locul unei femei cu un copil în braţe. Josefa nu l-a mai văzut niciodată pe Victor. Din mintea ei nu s-a putut şterge niciodată imaginea “colosului iluminat scufundându-se”. A povestit mai târziu cum auzea din barca ei orchestra cântând şi a văzut sărind, într-un imens zgomot, ultimele persoane rămase la bord. Ea şi servitoarea au fost salvate de vasul Carpathia, trupul lui nu a fost găsit niciodată. Potrivit legilor din epocă, nu a putut fi considerat mort decât după 20 de ani de la dispariţie. Văduva de 23 de ani nu l-a putut moşteni şi nici să se recăsătorească până la 43 de ani. Josefa a murit la 83 de ani, în 1972.





miercuri, 25 aprilie 2012

Misterele căpitanului milionarilor – The mysteries of the millionaires’ captain

(Română) Căpitanul Titanicului, vasul scufundat la 15 aprilie 2012 (naufragiu în urma căruia şi-au pierdut viaţa 1.514 oameni), Edward J. Smith (1850-1912), era cel mai prestigios comandant al liniei maritime White Star Line. La vremea tragicului accident, avea 35 de ani de activitate în cadrul companiei şi nici o pată în CV. Era supranumit “căpitanul milionarilor”, fiindcă marii bogătaşi din epocă nu concepeau să traverseze Atlanticul fără el. De aceea, White Star Line l-a pus să comande cel mai mare pachebot al vremii. “Căpitanul milionarilor” s-a născut într-o familie modestă din Anglia. Nedorind să urmeze tradiţia familiei, a prelucrării de ceramică, la 19 ani s-a îmbarcat pe un velier. După un deceniu, în 1800, s-a angajat la White Star Line. Între 1895 şi 1904, a fost căpitanul vasului SS Majestic şi a transportat trupe pentru Războiul Burilor, obţinând titlul de comandant onorific al Royal Naval Reserve. În 1910, era deja cel mai reputat comandant şi era desemnat căpitan pentru călătoriile inaugurale ale marilor vase. Înainte de Titanic, a fost comandant pe Republic, Coptic, Majestic, Baltic, Adriatic şi Olympic şi s-a mutat cu soţia şi fiica într-o vilă impozantă în Southampton. Onorariile sale se ridicau la 1.250 de lire sterline pe an şi un bonus pentru călătoriile fără accidente. Când a primit comanda Titanicului, avea 62 de ani. S-a speculat că ar fi fost ultima traversare a Oceanului pentru el şi că voia să se retragă, dar nu s-a confirmat niciodată acest lucru. Smith acorda interviuri ziarelor şi lui îi aparţine citatul: “Nu-mi pot imagina nici un motiv pentru care un vapor de astăzi să se poată scufunda”. El a recunoscut că transatlanticele aveau puţine bărci de salvare, deoarece, companiile nu se îndoiau de securitatea lor şi economiseau spaţiul pe care l-ar fi ocupat. La 12 aprilie 1912, la două zile de la ridicarea ancorei, Titanicul a început să primească avertizări că blocuri mari de gheaţă au apărut pe traseul lor. Smith a ordonat navigarea cu 16 mile mai la sud pentru a le evita. Unele surse spun că acesta a avut o întâlnire cu preşedintele companiei, Bruce Ismay, pentru a scădea viteza vasului. Ismay i-ar fi cerut să menţină aceeaşi viteză, fiindcă voia să obţină performanţă în călătorie. În fatidica noapte de 14 aprilie, Smith a participat la o cină organizată în cinstea sa de familia de milionari din Philadelphia, Widener, familie apropiată de banca finanţatoare a Titanicului. La cină a participat elita economică a societăţii, dar Smith s-a retras devreme, îngrijorat de drum. S-a dus la cabină, pentru a evalua situaţia. La 23.40, Titanicul s-a lovit de un aisberg şi a început să se inunde. Smith a ordonat oprirea motoarelor şi împreună cu constructorul Thomas Andrews, dulgherul Thomas Hutchins şi ofiţerul şef William Murdoch au făcut o inspecţie. Verdict: vaporul invincibil se va scufunda în câteva ore. Smith a ordonat să se transmită mesaje prin care să se solicite urgent ajutor. Atunci povestea lui s-a încrucişat cu povestea lui Stanley Lord, căpitanul vasului California, vas de marfă şi pasageri, care era în apropiere, dar a ajuns prea târziu (la circa 8.30, 15 aprilie), după ce vasul Carpathia plecase cu cei circa 700 oameni salvaţi de pe vaporul naufragiat. Stanley Lord avea 35 de ani şi 20 de ani experienţă pe mare, inclusiv refuzase o slujbă pentru White Star Line. El a spus că se afla la peste 20 de mile de Titanic şi că un a văzut semnalele luminoase de alarmă. Nu a fost crezut şi i s-a cerut demisia, dar acest lucru nu a însemnat sfârşitul carierei sale pe mare. L-au contactat alte companii şi a primit felicitări pentru activitatea din Primul Război Mundial. A murit la 84 de ani cu o umbră de îndoială asupra lui. Despre Smith, supravieţuitorii au avut numai vorbe de laudă: nu şi-a pierdut calmul, a dat instrucţiuni pentru ocuparea bărcilor, “mai întâi femeile şi copiii”, a fost văzut înotând ca să urce un copil în barcă şi nu a încercat sub nici o formă să se salveze. La 2.20 (15 aprilie), Titanicul s-a scufundat, niciodată nu s-a identificat trupul căpitanului, înconjurându-se de mister. După un secol, în Beacon Park din Lichfield, a ridicat un monument în onoarea sa (“În memoria unei inimi mari, un exemplu de om curajos şi moarte eroică”).
Căpitanul Edward Smith - Captain Edward Smith

Monumentul ridicat în cinstea căpitanului Edward Smith din  Beacon Park din Lichfield - Captain Edward Smith statue from Beacon Park, Lichfield 





luni, 23 aprilie 2012

Misterul uluitor al profeţiei care a anticipat tragedia maritimă ce a şocat lumea – The amazing Mystery of the Prophecy that foresaw the maritime Tragedy that has shocked the World


 (English) “The Wreck of the Titan” sau “Futility”(Zădărnicie) este titlul unei cărţi scrisă de Morgan Robertson în care se povesteşte despre un transatlantic, cel mai mare şi cel mai luxos din epocă, care s-a scufundat după ce s-a lovit de un aisberg în Atlanticul de Nord, în timpul călătoriei inaugurale dintre New Yok şi Southampton. Nava Titan a lui Robertson dispunea numai de 24 de bărci de salvare, care ajungeau pentru mai puţin de jumătate din cele 2.500 de persoane de la bord, pasageri şi echipaj, între care se găseau mari bogătaşi ai planetei şi reprezentanţi ai înaltei societăţi britanice şi americane. Acesta ar părea drept scenariul original al scufundării Titanicului, dacă Robertson nu ar fi scris “The Wreck of the Titan” în 1898, adică înainte cu 14 ani de tragedia Titanicului, de la 15 aprilie 1912, când nefericitul transatlantic, cu adevărat cel mai mare şi mai luxos din epocă, s-a scufundat în călătoria inaugurală dintre Southampton şi New York după ce s-a lovit de un aisberg în Atlanticul de Nord. Similitudinile dintre Titanul din carte şi Titanicul din realitate sunt dincolo de ceea ce ar putea cineva să-şi imagineze. Ambele s-au scufundat în călătoriile inaugurale, ambele fuseseră catalogate de constructori “de nescufundat şi indestructibile”, dimensiunile erau apropiate (267 metri cel real, 244 metri cel imaginar), la ambele s-au prevăzut compartimente etanş, amândouă au plecat la drum în aprilie, Titanic avea 20 bărci de salvare, Titan 24, la ambele bărcile nu ajungeau decât pentru jumătate din pasageri, primul a lovit un aisberg la viteza de 23 de noduri, al doilea la 25 de noduri, ambele s-au scufundat la circa 600 km sud de Terranova. “'The Wreck of the Titan” este o curiozitate cu totul ieşită din comun ca premoniţie a catastrofei maritime din 1912. “Nu se poate şti dacă este un straniu lanţ de coincidenţe sau ceva mult mai enigmatic”, spunea editorul Simon Hewitt în 1998 când Simon & Schuster a reeditat această carte. Moartea autorului, Morgan Robertson, este de asemenea învăluită în mister. A fost găsit fără suflare, la 24 martie 1915, în camera sa din Hotelul Alamac din Atlantic City, New Jersey. Avea numai 53 de ani şi a murit în faţa unei ferestre deschise, privind spre mare până ce ochii i s-au închis pentru totdeauna.

Morgan Robertson


sâmbătă, 21 aprilie 2012

Misterul unei poveşti de dragoste care a inspirat filmul Titanic - Was this the real life Titanic love story?

(Română) O poveste de dragoste dintre o pasageră de la clasa întâi, de pe vasul Titanic, scufundat la 15 aprilie 1912, şi un pasager de la o clasă inferioară, a ieşit la iveală, implicând pe unul dintre cei mai faimoşi pasageri aflaţi la bord. Emilio Portaluppi era la clasa a doua, după ce plătise un bilet cu 12 lire sterline şi 14 şilingi, în timp ce iubita sa, Madeleine Talmage Astor, soţia magnatului John Jacob Astor, călătorea la clasa întâi, cu un bilet de 247  £10s, 9d. Portaluppi, care a murit în 1974, la 93 de ani, a fost mereu un gentleman şi nu a povestit despre relaţia sa cu doamna Astor, dar în interviurile de la sfârşitul vieţii a lăsat să se înţeleagă că a existat o legătură între ei. Un documentar difuzat la versiunea italiană a canalului History Channel spune povestea celor 37 pasageri din peninsulă aflaţi la bordul Titanicului, dintre care numai 3 au supravieţuit. În film se povesteşte că Portaluppi a avut o relaţie cu doamna Astor şi, prin intermediul ei şi al soţului său, naviga la clasa întâi. Povestea lui seamănă cu cea a lui Jack Dawson, interpretat de Leonardo DiCaprio în filmul “Titanic” realizat de James Cameron în 1997, şi se crede că a fost un punct de plecare în scenariul acestuia. Ca şi Dawson, Portaluppi a fost invitat la cină la clasa întâi în noaptea în care Titanicul a lovit aisbergul. El era un cioplitor în piatră respectat care fusese în Italia să-şi viziteze familia şi se întorcea în Milford, New Hampshire. Iniţial îşi luase bilet pentru alt vas, Oceanic II., dar a primit o telegramă de la soţii Astor, care l-au invitat să-i însoţească pe Titanic, în timp ce se întorceau dintr-o vacanţă în Egipt. Se pare că voiau să-l folosească pentru a le face statuile de la vila din Newport. Supravieţuirea lui Portaluppi este înconjurată de mister. Nu a vorbit de dezastru decât la sfârşitul vieţii, dar circumstanţele exacte ale salvării lui sunt necunoscute. Ştim cu precizie doar că se afla în barca numărul 14, când a fost “cules” de vasul Carpathia. După ce a fost trezit de zgomotul lovirii vasului de aisberg sau a unei explozii în camera motoarelor, el a povestit că s-a dus pe punte. O variantă ar fi că ar fi sărit în mare şi ar fi înotat până la o bucată mare de gheaţă care plutea pe apă până ce a fost ridicat în barca de lansare. La bordul Titanicului erau 20 de cupluri în luna de miere, dintre care numai o mireasă a ajuns cu mirele ei în America. John Jacob Astor (născut la 13 iulie 1864) a fost cel mai bogat om din lume în 1910, om de afaceri, inventator, scriitor şi colonel, membru al influentei familii Astor. El a moştenit un vast imperiu financiar şi imobiliar şi a fost proprietarul hotelului Waldorf-Astoria din New York. A provocat un imens scandal divorţând de prima soţie, Ava, pentru a se căsători doi ani mai târziu (în septembrie 2011) cu Madeleine, pe atunci o fată de 17 ani. Ei au plecat în voiaj de nuntă în Europa, apoi în Egipt, şi au decis să revină în SUA, îmbarcându-se pe Titanic la 10 aprilie 1912, pentru că doamna Astor a anunţat că este însărcinată. Madeleine a supravieţuit naufragiului, J.J. Astor a rămas la bordul vasului şi s-a înecat, trupul său neînsufleţit fiind recuperat. După moarte, cea mai mare parte a averii a revenit fiului lui, Vincent, născut de fosta soţie, Ava. Fiica, Ava Alice Muriel, născută de Ava, şi fiul, John Jacob Astor VI, născut de Madeleine în august 1912, primesc sume inferioare. Medeleine însăşi renunţă la moştenire, recăsătorindu-se, după cum stipula testamentul defunctului. Ea s-a măritat a doua oară la 22 iunie 1916 cu un prieten din copilărie, bancherul William Karl Dick, vicepreşedinte al Companiei Manufacturers Trust, proprietar şi director al Brooklyn Times, de care a divorţat în 1933. Patru luni mai târziu, văduva lui Astor s-a căsătorit cu boxerul italian Enzo Fiermonte, de care s-a despărţit în 1938. Madeleine a murit la 27 martie 1940, la numai 46 de ani, din cauza unei boli cardiace.
Emilio Portaluppi 

John Jacob Astor

vineri, 20 aprilie 2012

Misterul mirajului “Fata morgana” - Mystery of the "Fata Morgana" mirage

 (Română) O nouă ipoteză năucitoare în cazul dezastrului care a dus la scufundarea vasului Titanic şi moartea a 1.514 oameni. Un fals zid de apă creat de mirajul „Fata morgană” ar fi ascuns aisbergul de ochii echipajului până ce a fost prea târziu. O astfel de iluzie optică poate face un obiect „să plutească în aer” deasupra apei sau să-l ascundă cu totul. Fenomenul se produce când un front de aer rece se ciocneşte cu unul mai cald. Nu există îndoială că un aisberg a fost vinovatul pentru tragedia Titanicului. Însă noi dovezi sugerează că dezastrul ar fi putut fi provocat şi de mirajul Fata Morgana”, care este posibil să fi ascuns aisbergul până ce vasul nu l-a mai putut evita printr-o manevră de ocolire. Istoricul britanic Tim Maltin a studiat înregistrările meteorologice din epocă într-un documentar de televiziune pentru National Geographic Channel. El a arătat imagini prin care a demonstrat modul în care un astfel de fenomen poate ascunde sau distorsiona imaginile obiectelor, astfel încât să pară mai mari, mai mici, chiar în alte locuri sau cu susul în jos. Denumirea de Fata Morgana provine din latinescul “fata”, care înseamnă zână şi Morgana, vrăjitoarea din legenda Regele Arthur, sugerând ideea că mirajele ar fi imagini create de un spirit malefic care ademeneşte marinarii până îi pierde. Fata Morgana poate arăta o zonă întinsă deasupra orizontului ca pe un zid de apă. Iluzia optică se poate produce şi la răsăritul soarelui deasupra oceanului, când discul solar pare alungit sau distorsionat la “întâlnirea” cu orizontul. Pământul, navele sau alte obiecte (cum ar fi aisberguri) pot fi ascunse dincolo de acest “zid”. În mod normal, aerul este mai cald la suprafaţa pământului şi mai rece când se ridică. Fata Morgana se produce când stratul de aer mai cald este aşezat direct deasupra aerului rece. Când vremea e calmă, precum a fost în noaptea când s-a produs dezastrul Titanicului, contactul format între cele două straturi acţionează precum lentilele de refracţie, “îndoind” lumina astfel încât obiectele să pară distorsionate sau în alte poziţii. Maltin crede că o astfel de distorsiune s-a produs în noaptea de 14 aprilie, creând un orizont fals care a ascuns aisbergul de privitorii de pe vas. Iluzia optică ar putea explica şi de ce vasul The Californian, din apropiere, nu a putut să aprecieze amploarea dezastrului şi nu a salvat pasagerii. Maltin crede că lui Stanley Lord, căpitanul acestui vapor, i s-a părut că Titanicul e un vas mai mic sau o formă bizară , din cauza fenomenului straniu, şi nu a intervenit. De altfel, Lord a şi spus că nu a văzut Titanicul, deşi l-ar fi căutat, şi neluând în calcul fenomenul Fata Morgana, desigur lumea nu l-a crezut.




Orizont artificial - 
Artificial horizon: A Fata Morgana optical illusion, where a refraction of light cause objects to appear elongated - such as this 'wall of water' off the Pacific coast of the U.S.

Iluzia Fata Morgana - 
Trick of the light: In this perfect example, an atmospheric duct between two layers of warm and cold air bends light so that the yacht appears to be floating above the water level

joi, 19 aprilie 2012

Misterul medalionului Inima Oceanului din filmul „Titanic” – O extraordinară poveste adevărată - Mystery of the Heart of the Ocean blue diamond Necklace from the movie "Titanic" - An extraordinary true Story

Filmul „Titanic” din 1997, care i-a avut ca protagonişti pe Kate Winslet şi Leonardo DiCaprio, a fascinat întreaga lume. Mai puţin se ştie că povestea sublimă are un sâmbure de adevăr. Beverley Farmer, o femeie din Marea Britanie, susţine că străbunica ei, Kate Florence Phillips, care la acea vreme avea 19 ani, s-a iubit cu un bărbat, numit Henry Morley, de 37 de ani, în noaptea dezastrului, exact cum se întâmplă în film. Kate a primit de la Henry un colier cu diamant albastru şi safire, care seamănă cu colierul din filmul realizat de Jaes Cameron. Inima ei a fost sfâşiată pentru că iubitul a pierit în naufragiu. Kate s-a întors în Worcester, unde şi-a dat seama că era însărcinată şi, la 39 săptămâni de la dezastru s-a născut Ellen, bunica lui Beverley. “Străbunica a murit în anii 1960, dar nu a vorbit nicioată despre Henry. Prietenii ei şi familia au spus că ea nu a mai fost niciodată la fel după ce a trăit nenorocirea de pe Titanic”, a povestit strănepoata. Kate Florence Phillips lucrase pentru Henry Morley într-un magazin de dulciuri. Ei hotărâseră să fugă în SUA pentru a începe împreună o nouă viaţă. Morley era căsătorit cu altă femeie şi avea un copil. Kate a fost urcată într-o barcă de salvare, iar Henry, care nu putea să înoate, se crede că s-a înecat, deşi trupul lui nu a fost niciodată găsit. Ironia sorţii face ca Beverley Farmer să împlinească vârsta de 40 de ani exact la 15 aprilie, când s-au împlinit 100 de ani de la dezastru. Înainte de a muri, în 2005, bunica ei a luptat să adauge numele lui Morley în certificatul de naştere, dar nu a reuşit. Pe patul de moarte a povestit cum a scăpat mama ei cu viaţă pe Titanic. Henry a tras de Kate să nu plece, dar marinarii au aruncat-o în barcă. Străbunica a stat 8 ore în barcă îmbrăcată în cămaşă de noapte. A ajuns la New York unde a rămas 3-4 luni după care s-a întors la Worcester însărcinată. Dezastrul Titanicului i-a tulburat minţile, făcând-o să bea acid şi a ajuns într-un azil, iar bărbatul care a luat-o de soţie cu copil cu tot a părăsit-o. 

Kate şi micuţa Ellen - Kate and little Ellen

Beverley şi colierul - Beverley and the necklace


miercuri, 18 aprilie 2012

Misterele Titanicului : adevăratele motive pentru care vasul s-a scufundat- Mysteries of the Titanic: the real reasons why the ship sank


 (Română) A fost nevoie de un secol pentru a dezlega toate misterele naufragiului unui vas despre care s-a spus cu trufie că nici Dumnezeu nu îl poate scufunda”, Titanic. Câteva studii matematice şi fizice vin să precizeze cauzele care au dus la catastrofă, dovedind, cu certitudine, că Dumnezeu poate face orice. În timpul călătoriei inaugurale de la Southampton (Marea Britanie) la New York (SUA), Royal Mail Streamer Titanic s-a lovit de un aisberg în Atlanticul de Nord. Pachebotul a început să se scufunde în noaptea de 14 aprilie 1912, în jurul orei 23.40, în largul coastelor Terra Nova, Canada. În 3 ore, uriaşa navă maritimă a fost înghiţită de apă la circa 4.877 metri adâncime. Circa două treimi din cei 2.224 de femei şi bărbaţi aflaţi la bord au pierit în ocean. „Misterul principal este cum a putut o navă de 46.000 de tone să se scufunde atât de repede?”, se întreabă cercetătorul ştiinţific Richard Corfield în ultimul număr al publicaţiei „Physics World. Dacă ar mai fi rezistat câteva ore, pierderile umane ar fi fost limitate. După o observaţie la microscop a slăbiciunilor structurale ale vaporului şi a evenimentelor din 14-15 aprilie 1912, Corfield este sigur: „Naufragiul nu a fost rezultatul unei conspiraţii!” În 1912, două anchete au fost realizate în SUA şi Marea Britanie pentru a determina circumstanţele naufragiului: dacă nava naviga prea repede, căpitanul Edward J. Smith nu a prea dat atenţie aisbergurilor, bărcile de salvare erau insuficiente. S-au constat drept erori: absenţa unui binoclu la postul de observaţie de la nivelul marelui catarg, operatorul şef de radio a omis să transmită avertismentul transmis de British merchantship SS Mesaba privitor la prezenţa aisbergurilor. „Cu două ore înainte de catastrofă, Mesaba a comunicat existenţa unei zone cu aisberguri localizată la numai 80 de kilometri de Titanic”, a constatat Corfield. Cea mai modernă construcţie a timpului său, Titanicul era echipat cu ultimele tehnologii. Totuşi, unele materiale utilizate s-au dovedit neadecvate. Prost alese, din cauza unei penurii de oţel, niturile din fier forjat au provocat avarierea carcasei de oţel. Corfield îşi sprijină argumentele pe explicaţiile a doi reputaţi metalurgi: Tim Foecke şi Jennifer Hooper McCarty. Ei au descoperit că niturile nu fuseseră construite din fier de cea ai bună calitate, concentraţia de impurităţi s-a dovedit foarte periculoasă. Testele de laborator au dovedit acest lucru. Capetele niturilor, prea fragile, nu rezistau la puternice presiuni. Compartimentele etanşe nu erau suficient de înalte pentru a împiedica înaintarea apei, carcasa nu era dublă decât pe fundul navei, oţelul era prea casant la temperaturi negative. Viteza navei era prea mare în respectivele circumstanţe, dar în acord cu regulile de navigaţie din epocă. În ciuda încercărilor făcute de comisia americană, nu s-a putut dovedi că Joseph Bruce Ismay, proprietarul White Star Line, ar fi împins comandantul vasului să meargă mai repede. În fine, bărcile de salvare au fost insuficiente, doar 20, putând să încapă în ele doar 1.178 persoane, pentru că s-a considerat că vasul e mult prea performant pentru a fi nevoie de ele. În plus, au fost fatale lipsa de organizare la îmbarcarea în acestea şi de informare a pasagerilor. Din această cauză, ofiţerii nu au avut timp să se ocupe de ultimele două bărci. Unele bărci, cum ar fi cea cu numărul 1, au plecat aproape goale şi au refuzat să revină la locul naufragiului. În final, bărcile au fost umplute în proporţie de circa două treimi.






marți, 17 aprilie 2012

Misterul „prafului” de stele - The Star dust Mystery

(Română) Cercetătorii susţin că stelele care mor împrăştie praf care apoi se spulberă pentru a forma viitoarele planete. Dar cum se deplasează acest praf? Spaţiul este plin de mistere şi astronomii sunt precum detectivii care cercetează într-un oraş imens înarmaţi cu o lupă. Astfel, ei au reuşit recent să dezlege misterul propagării prafului de stele. Particulele de praf sunt atât de mici (au diametre de o milionime dintr-un metru), încât sunt uşor de împins de vântul solar. Potrivit lui Barnaby Norris, cercetător şi astronom de la universitatea din Sydney, “particulele de praf de stele sunt precum miriade de pânze extrem de mici care capturează vântul sau lumina stelelor”. Undele luminoase ale soarelui le dirijează în direcţii aleatorii şi le îndreaptă spre alte orizonturi. Din praful de stele se formează, astfel, plantele. Astronomii au rezolvat misterul observând trei stele uriaşe, care odinioară fuseseră sori, ce şi-au ars (consumat) întreaga rezervă de hidrogen. Datorită Very Large Telescope din Chile şi tehnologiei de “interferometrie polarimerică”, experţii au reuşit să observe fenomenul de propagare al prafului.




sâmbătă, 14 aprilie 2012

Minunea minunilor: Sfânta Lumină care se coboară din cer la Ierusalim- Wonder of wonders: Holy Fire which comes down from heaven to Jerusalem


(Română) În fenomenul Luminii Sfinte de la Ierusalim dăinuie o remarcabilă reminiscenţă datând din vremea Bisericii nedivizate a Vechii şi Noii Rome. Este un ritual ortodox prin excelenţă, dar şi o moştenire a rădăcinilor Occidentului creştin. De peste douăzeci de secole, venirea Sfintei Lumini în Sâmbăta Mare la Mormântul Domnului din Ierusalim este cea mai mare minune oferită oamenilor. Este miracolul care dovedeşte până la sfârşitul timpului Învierea lui Hristos, Lumina luminii. Minunea are loc în Biserica Învierii lui Hristos, impunătoarea biserică a întregii creştinătăţi de la Ierusalim. De peste două mii de ani, în timpul Vecerniei Mari din Sâmbăta Mare, între orele 12.30 şi 14.30, deasupra Sfântului Mormânt se coboară Lumina din Cer. Pentru că există încă oameni neîncrezători, se fac controale riguroase care dovedesc tocmai că minunea este autentică. Autorităţile laice din Ierusalim inspectează cu severitate locul sfânt pentru a se asigura că nu există nici o sursă de foc şi chiar îl controlează corporal pe arhiereul grec care presară vată deasupra locului unde a fost aşezat Mântuitorul înainte de a învia. După rigurosul control, se sting toate luminile şi se pecetluieşte uşa de la intrare cu benzi de pânză cu ceară şi sigilii aşezate astfel încât să formeze litera „X”. Gardienii rămân de pază la uşa Sfântului Mormânt până când se coboară din cer Lumina. După ce este controlat corporal de către poliţişti, patriarhul Ieusalimului dezlipeşte peceţile de la uşa Sfântului Mormânt. Este însoţit de un arab musulman care rămâne în Capela Îngerului (anticamera Sfântului Mormânt). Patriarhul intră singur în încăperea propriu-zisă a Sfântului Mormânt, îngenunchează şi se roagă. Biserica este cufundată într-o mare de beznă şi linişte. Numai arabii fac semne imploratoare. După 15-20 de minute de rugăciune, toţi cei prezenţi observă o lumină puternică alb-albăstruie, asemănătoare unui fulger, coborând în zig-zag prin cupola mare a bisericii. Scânteia divină aprinde vata de pe lespedea Sfântului Mormânt. Patriarhul pune bucăţile de vată aprinsă în două cupe de aur şi iese în Capela Îngerului. Aici aprinde două buchete de 33 de lumânări – număr care reprezintă vârsta lui Hristos în momentul crucificării. O dată cu vata se mai aprind miraculos candelele din biserică, lumânările din sfeşnice şi chiar unele lumânări din mâinile celor prezenţi. La început, lumina divină nu are consistenţă materială. Oamenii îşi ating părul, feţele şi hainele cu flacăra lumânărilor. Apariţiile, sunetele şi senzaţiile deosebite asociate Sfintei Lumini (licăriri de fulger, bubuituri etc.), toate calităţile supranaturale ale flăcării (culoare stranie, temperatură blând-caldă, temporar inconsumabilă) şi emoţia intensă produsă asupra credincioşilor i-au fascinat de veacuri pe cercetătorii fenomenului.
Lumina Sfântă coborând la Sfantul Mormânt - Holy Fire descending on the Holy  Sepulchre





Wonder of wonders: Holy Fire which comes down from heaven to Jerusalem

   The phenomenon of Holy Fire of Jerusalem last a remarkable reminiscence dating back to the ancient undivided Church of Old and New Rome.

    It is an Orthodox ritual but also an heritage of the roots of the Christian West. For over twenty centuries,

vineri, 13 aprilie 2012

Parcul IOR, al doilea ca mărime din Bucureşti - IOR Park, the second largest park in Bucharest


(Română) Cu o suprafaţă de 98 de hectare, Parcul Alexandru Ioan Cuza (denumirea actuală, de la statuia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, de la intrarea în parc), cunoscut şi sub numele de Parcul IOR (denumirea provine de la numele Întreprinderii Optice Române, din vecinătate) sau Parcul Titan, este al doilea ca mărime din Bucureşti după Parcul Herăstrău, care măsoară 187 de hectare. Este o oază de de natură şi linişte în partea central-estică a Capitalei, în perimetrul delimitat de străzile Camil Ressu, Liviu Rebreanu, Câmpia Libertăţii, C-tin Brâncuşi, Baba Novac şi Nicolae Grigorescu. Parcul IOR a fost amenajat în anii 1963-1964 ca zonă de recreere a locuitorilor din noul cvartal de blocuri Titan. Partea dinspre Matei Ambrozie şi Nicolae Grigorescu se numea înainte Flax, iar partea dinspre Baba Novac, Reconstrucţii. Bătrânii spun că parcul ar fi fost amenajat pe locul unei gropi de gunoi care avea o baltă la mijloc, năpădită de trestie şi papură. În interiorul parcului a fost creat şi un lac de agrement cu suprafaţa de 50 de hectare pentru plimbări cu vaporaşul şi bărcile. Lacul, care se numeşte Titan, este de origine naturală, fiind despărţit de Podul Libiu Rebreanu în două sectoare. Pe lac există şi câteva insuliţe numite: “Insula IOR”, “Insula pensionarilor”, “Insula înecaţilor” şi “Insula câinilor”. Bijuteria Parcului IOR este Biserica Pogorârea Sfântului Duh din lemn, în stil maramureşean, cu o înălţime de 45 m, ridicată între anii 1994-1996  după un proiect întocmit de colectivul de proiectare arhitect Constantin Joja, la iniţiativa preotului Adrian Niculcea.
Materialul a fost realizat la sugestia Roxanei Tache căreia îi mulţumim. A fost o sugestie binevenită.

Roxana Tache în Parcul IOR- Roxana Tache in the park IOR


IOR Park, the second largest park in Bucharest

    With an area of 98 hectares, Alexandru Ioan Cuza Park (the current name of the park is based on the statue of Prince Alexandru Ioan Cuza, which is placed at the entrance), also known as IOR Park (the name comes from the acronym of Romanian Optical Enterprise, from the neighborhood ) or Titan Park is the second largest park in Bucharest after Herastrau Park, measuring187 hectares.

    It is an oasis of nature and tranquility situated in the central-east side of the capital, the area beeing

joi, 12 aprilie 2012

Die Geheimnisse der Ostereier

      Das Osterei ist ein christliches Symbol entweder ob es ein gekochtes Ei oder ein Schokoladenei ist. Man vermutet dass die Tradition der Ostereier auf die jüdischen Tradition von Ostern (Pessach) zurückzuführen ist, wobei zum Seder ein hartgekochtes Ei das Leben und die Wiedergeburt symbolisiert.

     Die Suche der Kinder nach Ostereiern kommt aus der gleichen Tradition, wobei die Kinder am Ende der

Misterele ouălor şi a iepuraşului de Paşte - Mysteries of the Easter Eggs and Bunny


 (Română) Oul de Paşte este un simbol creştin, fie că este un ou fiert sau de ciocolată. Se pare că tradiţia oului de Paşte provine din tradiţia ebraică a Paştelui (Pessa'h), când la Seder un ou tare este simbolul vieţii şi al renaşterii. Căutarea ouălor de Paşti de către copii vine de la aceeaşi tradiţie în care copiii trebuiau să caute Matsa, la sfârşitul mesei. Seder reprezintă primele mese care deschid paştele evreiesc care durează 7 zile, iar Matsa, azimă. Obiceiul oului de Paşte a fost consemnat la creştinii copţi (din Egipt) din secolul X. În Franţa, texte privitoare la Alsacia vorbesc de această tradiţie din secolul XV. Se spune că Ludovic al XIV-lea (1643 – 1715) punea să fie decorate ouă aurii pe care le oferea curtenilor şi servitorilor. Secretarul florentin, Antonio del Chiaro, a consemnat că ouă aurii se vopseau şi la curtea lui Constantin Brâncoveanu (1688- 1714). Unii susţin că originea ouălor de Paşte datează de la instituirea postului. După ce timp de 40 de zile nu se mănâncă ouă, cele adunate în acea perioadă sunt consumate în timpul sărbătorii, binecuvântate la biserică. Legendele creştine leagă simbolul ouălor roşii de patimile lui Iisus, coaja (mormântul) spartă simbolizând Învierea. O legendă spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, când l-au atins, acestea s-au transformat în ouă roşii. O altă legendă spune că Fecioara Maria a venit cu un coş cu ouă să-şi vadă fiul răstignit, care s-au umplut de sânge sub cruce. În unele ţări europene, inclusiv România, ouăle se vopsesc sau se decorează în Joia Mare şi se ciocnesc duminca, în ziua de Înviere. În ziua de Paşte, nu lipsesc de pe mesele creştinilor nici găinile şi iepuraşii de ciocolată. Dar de unde vin aceste obiceiuri? În Antichitate, popoarele din emisfera nordică, în special grecii, romanii şi germanii, sărbătoreau sosirea primăverii, după calendarul lunar, între 20 martie şi 25 aprilie. Se sărbătorea plecarea zăpezii şi revenirea la viaţă a câmpurilor şi fertilitatea. Oul era considerat simbolul fertilităţii, aproape la toate poparele, în afară de germani şi slavi, pentru care fertilitatea era reprezentată de iepure, pentru că este un animal atât de prolific şi are perioada de împerechere în perioada Paştelui. Pentru ei, urechiatul era incarnarea zeiţei Oester, a primăverii, care era serbată când luna ajungea la echinocţiu, marcând schimbarea anotimpului. Oester este rădăcina cuvântului Easter, care înseamnă Paşte în limba engleză, şi a cuvântului Ostern, Paşte în limba germană. Acum 2000 de ani, când creştinii au început să serbeze învierea lui Iisus Hristos, au adoptat pentru mult mai importantul praznic simbolurile fertilităţii, care marcau învierea naturii. De aceea la Paşte se mănâncă ouă, găini şi iepuraşi. Dar de ce sunt de ciocolată? Povestea minunăţiilor pascale de ciocolată începe de la Rusia ţarilor. În secolul XVIII, în  Europa de Est, Paştele se sărbătorea prin dăruirea de ouă fierte tari, pentru a marca sosirea unui anotimp prosper. Ţarii au găsit un mod de a-şi afirma superioritatea de clasă comandând ouă de porţelan, decorate cu aur şi pietre preţioase pe care le colecţionau. Un exemplu în acest sens sunt ouăle Fabergé, cele mai scumpe de pe planetă. Mai există astăzi doar 42 astfel de ouă în lume, vândute la licitaţii cu preţuri astronomice. Ouăle decorate luxos au ajuns în Occident şi în secolul XIX moda simpatică l-a deteriminat pe un elveţian să inventeze ouăle de ciocolată. Apoi au apărut iepuraşii şi găinile de ciocolată. Franţa şi Germania îşi dispută de asemenea întâietatea în confecţionarea primului ou de ciocolată la începutul veacului al XIX-lea.


Ou Faberge cu diamante - Diamond Magic Red Faberge






(Français) Les mystères des oeufs de Pâques et du lapin

Les œuf de Pâques ou l’œuf en chocolat sont des symboles chrétiens. Il semble que la tradition de l'œuf de Pâques vient de la tradition hébraïque de Pâques (Pessa'h), au Seder l’œuf dur symbolise la vie et la renaissance. La recherche des oeufs aux Pâques par les enfants vient de la même tradition selon laquelle les enfants cherchent Matza. Seder est une fête rituelle juive qui marque le début de la fête juive de la Pâque, et Matza, du pain sans levain. La coutume des oeufs de Pâques a été enregistrée par les chrétiens coptes (Egypte) au Xe siècle. En France, les textes concernant l'Alsace parlent de cette tradition dans le XVe siècle. On dit que Louis XIV (1643 - 1715) mettait à décorer des œufs dorés qui étaient donnés aux courtisans et serviteurs. Le secrétaire florentin, Antonio del Chiaro, a noté qu’on teignait des œufs dorés à la cour de Constantin Brâncoveanu (1688-1714) aussi. Les légendes chrétiennes lient le symbole des souffrances de Jésus aux œufs rouges, la coquille brisée symbolise la résurrection. Une légende dit que, lorsque Jésus a été lapidé, les œufs sont devenues rouge comme il les a touchés. Une autre légende raconte que la Vierge Marie est venu voir son fils crucifié avec un panier d'œufs, qui ont été remplis avec du sang sous la croix. Dans certains pays européens, y compris la Roumanie, les oeufs sont peints ou décorés le jeudi et sont cassés la dimanche, Le Jour de la Résurrection. Le jour de Pâques, ni les oeufs ni les lapins en chocolat ne manquent sur les tables chrétiens. Mais d'où viennent ces coutumes? Dans l'Antiquité, en particulier les Grecs, les Romains et les Allemands, célébraient l'arrivée du printemps, après le calendrier mensuel, entre Mars 20 et Avril 25. La disparition de la neige et le retour à la vie et la fertilité des champs étaient célébrées. L'œuf était un symbole de fertilité, pour presque toutes les nations, à l'exception des Allemands et les Slaves. Pour eux le lapin était le symbole de la fécondité, car le lapin est un animal prolifique et sa saison des amours est au cours de la fête de Pâques. Pour eux, le lapin était l'incarnation de la déesse Oester du printemps, qui a était célébrée quand la lune atteint équinoxe, marquant le changement des saisons. Oester est la racine du mot Easter, ce qui signifie Pâques en anglais, et du mot Ostern, Pâques en allemand. Il y a 2000 ans, lorsque les chrétiens ont commencé à célébrer la résurrection de Jésus-Christ, ils ont adopté les plus importants des symboles de la fertilité qui marquait la fête de la résurrection de la nature. Par conséquent le jour de Pâques on mange les œufs, les poules et les lapins. Mais qu'est-ce sont les oeufs en chocolat? L'histoire de friandises chocolatées de Pâques commence dans la Russie tsariste. Au XVIIIe siècle, en Europe de l'Est, les Pâques étaient célébrée en donnant des œufs durs pour marquer l'arrivée d'une saison prospère. Les tsars ont trouvé un moyen d'affirmer leur supériorité de leur classe en commandant des œufs en porcelaine, les œufs décorés avec des pierres précieuses et d'or qu’ils les ont collectionés. Les oeufs Fabergé sont les plus cher œufs décorés de la planète. Aujourd'hui, il y en a seulement 42 dans le monde, vendus aux enchères à des prix astronomiques. La mode des œufs luxueusement décorées a atteint l'Occident dans le dix-neuvième siècle et un suisse a inventé les oeufs en chocolat. Puis vinrent les lapins en chocolat et des poulets. France et l'Allemagne contestent également la primauté du premier oeuf en chocolat au début du XIXe siècle.

miercuri, 11 aprilie 2012

O veche fotografie dezleagă misterul morţii unui vestit bogătaş pe Titanic? - Does long-lost photo solve mystery of why playboy drowned on Titanic?

  (Română) Milionarul Ben (Benjamin) Guggenheim a fost unul dintre cei mai faimoşi americani care au pierit în naufragiul Titanicului, în urmă cu o sută de ani, la 15 aprilie 1912 (vasul s-a scufundat la ora 2.20 a.m.). Omul de afaceri avea atunci 46 de ani şi se afla pe vapor împreună cu amanta sa, cântăreaţa franceză Léontine Aubart (la acea vreme o femeie de 28 de ani, care a supravieţuit şi a murit în 1964), şi valetul lui, Victor Giglio (mort înecat în urma dezastrului marin, la numai 29 de ani). Guggenheim şi Giglio dormeau când Titanicul s-a lovit de aisberg (la ora 11.40 p.m., 14 februarie). Au fost treziţi de Léontine şi de camerista ei, Emma Sägesser (care a supravieţuit şi a murit în 1964). Emma a povestit mai târziu că milionarul ar fi zis: “Aisbergurile, nu contează! Ce e un aisberg?” Guggenheim a fost totuşi convins să se scoale şi să se îmbrace. Stewartul Henry Samuel Etches l-a ajutat să-şi pună o vestă de salvare şi un pulover înainte de a-l trimite pe Giglio şi pe cele două femei pe puntea vasului. Aubart şi Sägesser abia au fost convinse să urce în barca de salvare nr.9, Guggenheim strigându-le în limba germană: “Ne vom revedea curând. Mâine Titanicul va merge mai departe!” Din motive misterioase, omul de afaceri s-a întors cu Giglio în cabină, unde amândoi s-au schimbat în haine de seară. Ei au fost văzuţi de martori oculari pe scara mare a vasului, în timp ce Guggenheim spunea: “Ne-am îmbrăcat cu ce aveam mai bun şi suntem pregătiţi să ne înecăm precum domnii”. Aceste cuvinte au fost reproduse exact şi în celebrul film “Titanic” din 1997, care i-a avut ca protagonişti pe Leonardo Di Caprio şi Kate Winslet. El a transmis chiar şi un mesaj unui supravieţuitor, spunând: “Spune-i soţiei mele (era căsătorit cu Florette şi avea 3 fete, Benita, Peggy, Barbara- n.a.), dacă se va întâmpla ca eu şi secretarul meu să ne înecăm, că am jucat jocul până la capăt. Nicio femeie nu va fi lăsată la bord din cauză că Ben Guggenheim este un laş”. Ar fi scris chiar şi un bilet cu următorul mesaj: “Dacă se va întâmpla ceva rău cu mine, spune-i soţiei mele că am făcut tot ce am putut mai bine ca să-mi fac datoria”. Milionarul şi valetul lui au fost văzuţi pentru ultima oară aşezaţi pe scaune pe puntea vasului, care urma să se scufunde, sorbind coniac şi fumând trabuc. Trupurile lor neînsufleţite nu au fost identificate niciodată. Recent, preotul catolic Anselm Cramer a găsit, în arhiva unei şcoli benedictine din Yorkshire, o fotografie a valetului Victor Guglio, născut la Liverpool, la vârsta de 12 ani, pe când era elev în acea insituţie, poză care o sută de ani a rămas necunoscută. Astfel, experţii au descoperit că el avea pielea de culoare închisă. Ei susţin că au descoperit, datorită acestei fotografii, misterul pentru care Guggenheim a renunţat să se salveze. Din cauza pielii închise la culoare, valetului său i s-ar fi refuzat accesul într-o barcă de salvare, iar milionarul nu a conceput să-l abandoneze pe vasul pierdut, preferând să moară “ca un gentleman” alături de acesta. Victor Giglio era fiul unui italian, iar mama sa era de origine egipteană. Muzeul Maritim din Liverpool nu a reuşit să ia legătura cu rude sale, pentru a afla amănunte despre viaţa lui dinainte a se îmbarca pe Titanic.


 (Englishhttp://www.dailymail.co.uk/news/article-2127738/Titanic-Ben-Guggenheim-drowned-wouldnt-leave-mixed-race-valet.html

Benjamin Guggenheim

 Léontine Aubart

Victor Giglio







     
 

Statistici



Display Pagerank

Totalul afisarilor de pagina

Votati-ne